Scaunul

Casa aproape daramata, cu ziduri ce odata fusesera martori tacuti la atatea si ferestre infundate cu ziare si carpe, parea neprimitoare si amara. Poarta de metal ruginit era intredeschisa si inauntru se auzea o muzica leganata, de pe vremuri.

Pasind cu bagare de seama, pe jumatate curioasa, pe jumatate tematoare, intra. Femeia, mai batrana decat toate amintirile ei la un loc sedea pe un scaun, si el vechi. Zambind timid, ii spuse batranei povestea ei, nefiind sigura daca o aude, daca o asculta, macar. Ii povesti nopti nedormite, zile intregi ratacite pe strazi intunecate, vorbe si intelesuri ciudate, intalniri si plecari pe ascuns. Cand termina se aseza pe geamantan si scapata de cosmarul de-a fi singura, incepu sa planga. Plangea ani de confuzie, plangea certuri inecate in fum si impacari printre aburi de alcool. Plangea atingeri vinovate si conversatii purtate pe fuga. In sfarsit, plangea.

Femeia din scaunul ei desprins de timp nu spunea nimic. Pe fata ei se citeau propriile nopti si zile, anii care niciodata n-au trecut fara sa lase semne. Uitandu-se la chipul doborat de timp ii vazu ochii, doua margele vii, de o culoare neinventata inca, urmarind-o.